Telefonul

Telefonul nu mai suna
Dar iti suna-n amintire
Vocea ei din vremea buna
Vocea ei la despartire.

Asa cantau cei de la Sarmalele reci, o melodie care m-a facut multa vreme sa  plang cu linia ei melodica suava si grava… doar ca n-o asteptam pe ea ci pe el. Nu-i nimic se poate adapta. Era in perioada liceului si il asteptam tot timpul. Sa sune, sa vina, sa ceva. Stateam ore-n sir langa telefon. Pacat ca nu existau telefoane mobile peste tot. Nu ma duceam nici sa mananc, ca daca suna si eu nu raspund destul de repede.

Au trecut mai bine de 10 ani de atunci. Acum el se insoara. V-am mai spus. Nu mai astept sa ma sune… el. Acu astept sa ma sune altcineva. Oare asta am de gand sa fac toata viata, sa stau sa astepta sa ma sune? Am trei telefoane mobile acum :)). E imposibil sa nu ma gaseasca, doar de-ar suna. Si cand ma suna ce fac? Ma cac pe mine, asta fac.

Oare e rau sa traiesti in trecut? E chiar atat de nasol sa iti amintesti de viata ta de dinainte de „om mare”? Ce daca visez la copilarie, adolescenta si la nopti pierdute pe o plaja in bratele cine stie cui? Asta ma face un om rau? Ce daca sufar ca un om pe care l-am iubit super mult se insoara? Nu ma duc sa-i stric nunta, nu fac nimic. Nici nu-mi doresc asta. Ma bucur ca e in sfarsit fericit.

Dar revenind la telefoane. De ce a facut lumea o pasiune pentru asteptarea sunetului ala enervant din telefon. De ce stam ca niste obsedati cu telefonul in mana toata ziua. Si la buda ne ducem cu telefonul dupa noi.

Daca mi-am uitat telefonul acasa sunt un om mort. E ca si cum mi-as fi uitat capul. Nu mai stiu ce sa fac, nu mai pot lua legatura cu nimeni, nu imi amintesc ce programari mai aveam si tot asa. Si fix atunci, ma suna el. Si eu n-am telefon. Am 3, dar nu le am la mine. Tragic.

La revedere. Ma duc sa dau un telefon.